Enjoy a video about Romania!
Thursday, February 21, 2008
Un altfel de Sacel
Ma plimb prin Sacel. S-a topit zapada si ploua marunt. Nu m-am mai plimbat de mult prin Sacel. De cele mai multe ori m-am grabit. Oare de ce suntem din ce in ce mai grabiti? Viata trece pe langa noi iar noi trecem pe langa viata. De atatea ori am trecut prin Sacel fara sa-l vad, fara sa-l ascult, fara sa mi-l amintesc. Si totusi e Sacelul meu, locul in care m-am nascut si de care intotdeauna ma voi simti legata.
De cate ori nu l-am vorbit de rau, de cate ori nu l-am criticat, de cate ori n-am vrut sa ma mai intorc la el spunand ca oriunde ar fi mai bine. Cu cat vrei sa dai uitarii un anumit loc cu atat iti dai seama ca te urmareste.
Ghetele imi sunt pline de noroi. Ma plimb prin Sacel. Nu m-am mai plimbat de mult. De fapt, oare m-am mai plimbat vreodata? Oare nu mergeam tot timpul intr-un loc anume, grabita, absenta. Noroi, noroi, noroi... E asa de mult noroi in Sacel!
Nu ploua cand am plecat de acasa. M-a prins ploaia pe drum. Dar am hotarat sa nu ma mai grabesc. Azi ma plimb. E atat de trist Sacelul cand ploua! Ghetele imi sunt pline de noroi. De atatea ori am trecut prin Sacel fara sa-l vad, fara sa-l ascult, fara sa mi-l amintesc. Azi vreau sa-l vad, azi vreau sa-l ascult, azi vreau sa mi-l amintesc!
Ma plimb prin Sacel si-mi aduc aminte ca in anul 1989 un grup de englezi care au vizitat Sacelul si au stat aici cateva zile, spuneau inainte de plecare ca Sacelul este „un muzeu viu”. Cata dreptate aveau ei oare si cat de mult s-a schimbat Sacelul in ultimii 19 ani sau cat de mult nu s-a schimbat?
Raspunsul este simplu: cat s-a schimbat in ultimii 19 ani nu s-a schimbat in 45 de ani de comunism. Cum era el in `89? Carutele si caii erau la tot pasul, case de lemn, ulite noroioase, porti si garduri din lemn. O priveliste de muzeu. Oricine a vizitat vreodata un muzeu al satului stie ca acolo nu se traieste, muzeul de asta e muzeu, sa arate lumii vremuri de mult apuse. Carutele nu mai cara fan (eventual sunt trasuri care plimba turisti), nu mai iese fum pe nici un horn oricat de autentice si de minunate sunt acele case din muzeu, ulitele nu mai sunt pline de balega ci doar randuri de flori pe o parte si pe alta. In grajd nimeni nu mai mulge vaca. In muzeul satului daca intri in grajd nici nu mai gasesti vreo vaca. Orica muzeu al satului e plin de artificialitate. Si totusi ce frumos este sa te plimbi prin muzeu, sa privesti pa geamul stramt al vreunei case de lemn.
Englezii aceia erau socati sa vada un muzeu care traieste si pe buna dreptate matusa Marie nu intelegea de ce a devenit brusc atat de importanta astfel incat sa fie ea fotografiata si filmata tocmai cand mulge vaca sau toarce. Abia daca a reusit sa-si aranjeze mai bine naframa pe cap si ei au si inceput sa o „ia in ping”. Iar Ionu lu` Vasale nu intelegea nici el de ce brusc acesti straini vor neaparat sa-l filmeze cum incarca fanul in podul grajdului.
Pentru ei vizita la Sacel a fost o calatorie in timp. Au ajuns cu avionul pana la Bucuresti si cu trenul pana la Sacel. Si cand te gandesti ca nici nu au avut nevoie sa inventeze masina timpului. Trenul, avionul sau masina personala ii aducea pe acesti prim turisti postdecembristi inapoi in timp, ii aducea intr-o alta lume de mult uitata pentru ei. Erau adevarati extraterestri pe plaiuri mioritice. Nu stiau sa-si spele hainele cu mana si tin minte ca erau atat de caraghiosi cand incercau sa-si stoarca hainele care oricum nu erau limpezite bine, sau cand se spalau pe dinti si isi inmuiau periuta de dinti in toata apa din galeata in loc sa-si ia frumos o cana de apa. Si cat de caraghiosi erau atunci cand isi turnau apa in cap unul altuia simuland dusul , caci nimic nu era mai complicat decat spalatul in lighean.
Sa exclamam „ce primitivi am fost!” sau sa ne intrebam „cat de primitivi mai suntem?” Si astazi daca treci prin Sacel cu masina intalnesti mai multe carute decat in oricare alt sat de pe Valea Izei; si astazi se mai gasesc case vechi de lemn si garduri si porti de lemn. Ce-i drept mai darapanate dar ica se mai gasesc. La Sacel se mai mulge vaca prin unele grajduri, mai trec care incarcate cu fan, se mai merge inca la coasa, se mai duc cergele la valtoare si porumb la moara pentru macinat, se mai face inca vestita ceramica de Sacel chiar daca nimeni nu mai gateste in oale de lut si nu mai duce nimeni cu ulciorul de lut, apa la muncitori in camp, caci a fost inlocuit cu banala sticla de plastic.
Am folosit mai sus termenul „primitiv”. Pentru unii acest termen poate avea o conotatie negativa. Insa deschideti putin ochii si veti recunoaste ca tot ce este primitiv este frumos si de valoare. Civilizatia inghite lcoma totul in calea ei, iar spectacolul pe cat este de trist pe atat este si de vesel. E bine sa ne civilizam, e bine sa ne schimbam mentalitatea si modul de viata. Nu sunt anti progres si chiar daca as fi nu l-as putea opri, nu l-am putea opri. Spun doar ca progresul inghite lacom, prea lacom valorile trecutului, spun doar ca nu ar trebui sa ne fie rusine de ce am fost si inca mai suntem pentru ca tocmai ceea ce progresul doreste sa inghita este ceea ce Maramuresul se zbate sa pastreze. Este un razboi iar noi nu vedem.
Ma plimb prin Sacel. Parca as fi pe front. Vad lupta dintre VECHI si NOU. Vad cum noul va fi biruitor. La trei case departare de casa mea se demoleaza o casa veche de lemn. In urma cu doua luni batrana care locuia in ea a murit. Nepotii au vandut casa. Acum o firma straina (nu stiu din ce tara) o demoleaza cu grija. Bucata cu bucata, fiecara barna este numerotata si insemnata. Zvonurile circula. Cica a fost cumparata de un german care o va reconstrui acolo. Sa fie oare adevarat? Posibil. Altfel de ce au atata grija la dezasamblarea ei? Oricum aceasta casa are o soarta mai buna, daca se poate spune asa. De ce? Pentru ca majoritatea caselor de lemn din Sacel, au ajuns in gura sobei, lemn de foc pentru iernile geroase. Si am avut ceva ierni geroase in ultimul timp pe aici in ciuda incalzirii globale.
Ma plimb prin Sacel. Cata explozie de culoare! Este la moda sa se construiasca case mari in Sacel. Cu cat mai mare cu atat mai bine. Si daca se poate cat mai colorata. Verde, portocalie, albastra, ma intreb ce mai urmeaza? Aici un gard din fier forjat, dincolo o vranita de lemn si ceva mai incolo un gard care sta sa se darame. Termopanele zambesc noroiului de pe ulita. S-a topit zapada. Doamne cat gunoi a iesit brusc la iveala. Pungi, borcane, mormane de gunoi nebiodegradabil zac pe ambele maluri ale Izei. Si poluarea abia incepe, caci Sacelul este prima localitate de pe Valea Izei. Iza de la noi izvoraste. Noi suntem primii care avem dreptul sa ne aruncam gunoaiele in ea.
Ma plimb prin Sacel. Am ajuns la moara lui Mecles care incredibil dar inca macina iar afara la valtoare o cerga alba cu negru se zbate. Mai in dreapta alte patru cerge stau intinse la uscat. Sunt si ele o explozie de culoare iar apa picura din ele si se prelinge in pamant.
Ma plimb prin Sacel. Nu ma mai gandesc la nimic. „Laudam pe Isus!” ma saluta o batrana care trece pe langa mine si inca poarta un pieptar cu trei cruci si panzaturi rosu cu negru. „In veci amin!” ii raspund eu. Ea tot trece inainte, merge leganat spre casa. Eu ma opresc din loc, ma intorc si o privesc. Ea se opreste la o poarta de lemn, darapanata si intra in curte iar apoi in casa. Este o casa mica de lemn, cu acoperis de dranita. Si ma gandesc: cat timp ea va trai si casa va trai iar in mintea mea imi rasuna din nou salutul ei: „Laudam pe Isus!”, „Laudam pe Isus!”, „Laudam pe Isus!!!”
De cate ori nu l-am vorbit de rau, de cate ori nu l-am criticat, de cate ori n-am vrut sa ma mai intorc la el spunand ca oriunde ar fi mai bine. Cu cat vrei sa dai uitarii un anumit loc cu atat iti dai seama ca te urmareste.
Ghetele imi sunt pline de noroi. Ma plimb prin Sacel. Nu m-am mai plimbat de mult. De fapt, oare m-am mai plimbat vreodata? Oare nu mergeam tot timpul intr-un loc anume, grabita, absenta. Noroi, noroi, noroi... E asa de mult noroi in Sacel!
Nu ploua cand am plecat de acasa. M-a prins ploaia pe drum. Dar am hotarat sa nu ma mai grabesc. Azi ma plimb. E atat de trist Sacelul cand ploua! Ghetele imi sunt pline de noroi. De atatea ori am trecut prin Sacel fara sa-l vad, fara sa-l ascult, fara sa mi-l amintesc. Azi vreau sa-l vad, azi vreau sa-l ascult, azi vreau sa mi-l amintesc!
Ma plimb prin Sacel si-mi aduc aminte ca in anul 1989 un grup de englezi care au vizitat Sacelul si au stat aici cateva zile, spuneau inainte de plecare ca Sacelul este „un muzeu viu”. Cata dreptate aveau ei oare si cat de mult s-a schimbat Sacelul in ultimii 19 ani sau cat de mult nu s-a schimbat?
Raspunsul este simplu: cat s-a schimbat in ultimii 19 ani nu s-a schimbat in 45 de ani de comunism. Cum era el in `89? Carutele si caii erau la tot pasul, case de lemn, ulite noroioase, porti si garduri din lemn. O priveliste de muzeu. Oricine a vizitat vreodata un muzeu al satului stie ca acolo nu se traieste, muzeul de asta e muzeu, sa arate lumii vremuri de mult apuse. Carutele nu mai cara fan (eventual sunt trasuri care plimba turisti), nu mai iese fum pe nici un horn oricat de autentice si de minunate sunt acele case din muzeu, ulitele nu mai sunt pline de balega ci doar randuri de flori pe o parte si pe alta. In grajd nimeni nu mai mulge vaca. In muzeul satului daca intri in grajd nici nu mai gasesti vreo vaca. Orica muzeu al satului e plin de artificialitate. Si totusi ce frumos este sa te plimbi prin muzeu, sa privesti pa geamul stramt al vreunei case de lemn.
Englezii aceia erau socati sa vada un muzeu care traieste si pe buna dreptate matusa Marie nu intelegea de ce a devenit brusc atat de importanta astfel incat sa fie ea fotografiata si filmata tocmai cand mulge vaca sau toarce. Abia daca a reusit sa-si aranjeze mai bine naframa pe cap si ei au si inceput sa o „ia in ping”. Iar Ionu lu` Vasale nu intelegea nici el de ce brusc acesti straini vor neaparat sa-l filmeze cum incarca fanul in podul grajdului.
Pentru ei vizita la Sacel a fost o calatorie in timp. Au ajuns cu avionul pana la Bucuresti si cu trenul pana la Sacel. Si cand te gandesti ca nici nu au avut nevoie sa inventeze masina timpului. Trenul, avionul sau masina personala ii aducea pe acesti prim turisti postdecembristi inapoi in timp, ii aducea intr-o alta lume de mult uitata pentru ei. Erau adevarati extraterestri pe plaiuri mioritice. Nu stiau sa-si spele hainele cu mana si tin minte ca erau atat de caraghiosi cand incercau sa-si stoarca hainele care oricum nu erau limpezite bine, sau cand se spalau pe dinti si isi inmuiau periuta de dinti in toata apa din galeata in loc sa-si ia frumos o cana de apa. Si cat de caraghiosi erau atunci cand isi turnau apa in cap unul altuia simuland dusul , caci nimic nu era mai complicat decat spalatul in lighean.
Sa exclamam „ce primitivi am fost!” sau sa ne intrebam „cat de primitivi mai suntem?” Si astazi daca treci prin Sacel cu masina intalnesti mai multe carute decat in oricare alt sat de pe Valea Izei; si astazi se mai gasesc case vechi de lemn si garduri si porti de lemn. Ce-i drept mai darapanate dar ica se mai gasesc. La Sacel se mai mulge vaca prin unele grajduri, mai trec care incarcate cu fan, se mai merge inca la coasa, se mai duc cergele la valtoare si porumb la moara pentru macinat, se mai face inca vestita ceramica de Sacel chiar daca nimeni nu mai gateste in oale de lut si nu mai duce nimeni cu ulciorul de lut, apa la muncitori in camp, caci a fost inlocuit cu banala sticla de plastic.
Am folosit mai sus termenul „primitiv”. Pentru unii acest termen poate avea o conotatie negativa. Insa deschideti putin ochii si veti recunoaste ca tot ce este primitiv este frumos si de valoare. Civilizatia inghite lcoma totul in calea ei, iar spectacolul pe cat este de trist pe atat este si de vesel. E bine sa ne civilizam, e bine sa ne schimbam mentalitatea si modul de viata. Nu sunt anti progres si chiar daca as fi nu l-as putea opri, nu l-am putea opri. Spun doar ca progresul inghite lacom, prea lacom valorile trecutului, spun doar ca nu ar trebui sa ne fie rusine de ce am fost si inca mai suntem pentru ca tocmai ceea ce progresul doreste sa inghita este ceea ce Maramuresul se zbate sa pastreze. Este un razboi iar noi nu vedem.
Ma plimb prin Sacel. Parca as fi pe front. Vad lupta dintre VECHI si NOU. Vad cum noul va fi biruitor. La trei case departare de casa mea se demoleaza o casa veche de lemn. In urma cu doua luni batrana care locuia in ea a murit. Nepotii au vandut casa. Acum o firma straina (nu stiu din ce tara) o demoleaza cu grija. Bucata cu bucata, fiecara barna este numerotata si insemnata. Zvonurile circula. Cica a fost cumparata de un german care o va reconstrui acolo. Sa fie oare adevarat? Posibil. Altfel de ce au atata grija la dezasamblarea ei? Oricum aceasta casa are o soarta mai buna, daca se poate spune asa. De ce? Pentru ca majoritatea caselor de lemn din Sacel, au ajuns in gura sobei, lemn de foc pentru iernile geroase. Si am avut ceva ierni geroase in ultimul timp pe aici in ciuda incalzirii globale.
Ma plimb prin Sacel. Cata explozie de culoare! Este la moda sa se construiasca case mari in Sacel. Cu cat mai mare cu atat mai bine. Si daca se poate cat mai colorata. Verde, portocalie, albastra, ma intreb ce mai urmeaza? Aici un gard din fier forjat, dincolo o vranita de lemn si ceva mai incolo un gard care sta sa se darame. Termopanele zambesc noroiului de pe ulita. S-a topit zapada. Doamne cat gunoi a iesit brusc la iveala. Pungi, borcane, mormane de gunoi nebiodegradabil zac pe ambele maluri ale Izei. Si poluarea abia incepe, caci Sacelul este prima localitate de pe Valea Izei. Iza de la noi izvoraste. Noi suntem primii care avem dreptul sa ne aruncam gunoaiele in ea.
Ma plimb prin Sacel. Am ajuns la moara lui Mecles care incredibil dar inca macina iar afara la valtoare o cerga alba cu negru se zbate. Mai in dreapta alte patru cerge stau intinse la uscat. Sunt si ele o explozie de culoare iar apa picura din ele si se prelinge in pamant.
Ma plimb prin Sacel. Nu ma mai gandesc la nimic. „Laudam pe Isus!” ma saluta o batrana care trece pe langa mine si inca poarta un pieptar cu trei cruci si panzaturi rosu cu negru. „In veci amin!” ii raspund eu. Ea tot trece inainte, merge leganat spre casa. Eu ma opresc din loc, ma intorc si o privesc. Ea se opreste la o poarta de lemn, darapanata si intra in curte iar apoi in casa. Este o casa mica de lemn, cu acoperis de dranita. Si ma gandesc: cat timp ea va trai si casa va trai iar in mintea mea imi rasuna din nou salutul ei: „Laudam pe Isus!”, „Laudam pe Isus!”, „Laudam pe Isus!!!”
Subscribe to:
Posts (Atom)